TUDOR ARGHEZI – modernism – flori de mucegai + testament

Tudor Vianu afirmă “de la Mihai Eminescu încoace lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică şi cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acelea legate de Tudor Arghezi”. Vastul spaţiu imaginar şi tematica diversă şi bogată au făcut să se vorbească admirativ despre “fenomenul arghezian”, despre “miracolul arghezian” sau despre “Marele Alpha”. În viziunea critică a lui Ov. S. Crohmălniceanu “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei româneşti interbelice.

Miraculoasă e siguranţa cu care a intuit aproape toate formele liricii moderne. […] e placa turnantă a liricii româneşti” Poet, prozator şi publicist de marcă al literaturii române interbelice, reprezintă o personalitate greu definibilă, controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul Arghezi provine din Argesis, vechiul nume al Argeşului.

Debutează la 16 ani, în “Liga ortodoxă” a lui Al. Macedonski, sub semnătura Ion Theo. Conduce sau editează reviste cum sunt : “Cronica”, “Cuget românesc”, “Naţiunea”, “Bilete de papagal”, este prezent în presa vremii peste 60 de ani, inaugurând un tip de proză scurtă – tableta. Membru al Academiei Române, a fost distins cu numeroase premii printre care “Premiul Internaţional Herder”- 1965 . Volumele reprezentative în versuri sunt: Cuvinte potrivite(1927), Flori de mucegai (1931), Versuri de seară(1935), Hore(1939),Una sută una poeme(1947), 1907-Peizaje(1955), Cântare omului(1956), Stihuri pestriţe(1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe(1964), Silabe(1965), Ritmuri(1966), Noaptea(1967).

S-a afirmat şi ca prozator, realizând opere narative, descriptive şi memorialistice: Icoane de lemn(1929), Poarta neagră(1930), Tablete de cronicar(1960), Cu bastonul prin Bucureşti(1962), Pagini din trecut(1955), Lume veche, lume nouă(1958), Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna−Vestire(1936), Lina(1942).  Se poate spune că, după Eminescu, Arghezi realizează cea mai adâncă reformă a limbii poetice pe care o poate nota istoria literaturii noastre moderne, comparabilă cu reforma făcută în literatura franceză de către Victor Hugo. Eminescu îşi trage originalitatea limbii sale din cronici şi hrisoave de voievozi, iar Arghezi din ceasloave sau cazanii. Poeziile poeţilor au apărut într-un moment în care arta literară lăsase în urma lor un drum părăsit pentru a începe unul nou. Eminescu venea după poeţii paşoptişti, iar poeziile lui sunt încă debitoare vechii arte poetice. Arghezi aparţine, prin începuturile sale, epocii posteminesciene.

Se pot stabili unele infiltraţii provenite din opera marelui predecesor, încât ele nu trag greu cumpăna în care poetul  Cuvintelor potrivite a aruncat greutatea originalităţii sale şi a făcut ca acul balanţei să se oprească în faţa altui semn. Limbajul, tematica, modul de a gândi poetic şi mijloacele de artă sunt diferite la ambii poeţi.  Opera lui Arghezi înseamnă depăşirea “pesimismului” eminescian, din punct de vedere al lirismului. În locul acestuia apare o atitudine mai luptătoare, expresia conflictului mai limpide în conştiinţa de sine şi în hotărârea acţiunii.

Contribuţii esenţiale la exegeza operei argheziene au adus: Eugen Lovinescu, George Călinescu,Tudor Vianu,Şerban Cioculescu, Nicolae Balotă, Emil Manu, Nicolae Manolescu,Dumitru Micu, Pompiliu Constantinescu etc. Eugen Lovinescu apreciază  că “Valoarea lui nu stă  în determinate psihologice, ci în ineditul expresiei , inedit ieşit din o forţă neegalată de a transforma la mari temperaturi ‹‹bubele, mucegaiurile, noroiul›› în substanţă poetică”.

Universul liric arghezian este o sinteză a unor teme neaşteptate în creaţia unui singur poet. Acesta a scris: poezie filozofică, ce cuprinde: „ars poetica”(„Rugă de seară”, „Testament”, „Portret), lirica existenţială(„Psalmi”, „De−a v−aţi ascuns”, „De ce−aş fi trist?”), lirica sociogonică( Cântare omului); poezie de dragoste (în volumele Cuvinte potrivite, Versuri de seară); poezie socială(în volumele Cuvinte potrivite, Cântare omului, Flori de mucigai, 1907  Peizaje) ; poezia jocului mărunt, a boabei şi a fărâmei („Cântec de adormit Miţura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Cartea cu jucării”). Poezia filozofică argheziană se absoarbe din singurătate, ca fiinţă gânditoare, a omului pe pământ. Sursa ei se afla în permanenta căutare a unui Dumnezeu, care refuza a se arăta şi care determină o stare sufletească caracterizată de permanenta pendulare între credinţă şi tăgadă.

Reprezentativi pentru această temă a liricii argheziene sunt “Psalmii”, în care poetul acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeirii: “Sunt înger, sunt diavol şi fiară şi-alte-asemeni / Şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug”. Primii nouă psalmi fac parte din volumul Cuvinte potrivite, iar restul apar în Frunze, Silabe, Noaptea. O primă sursă de inspiraţie o constituie cei 151 de Psalmi, aparţinând lui David, regele păstor şi poet. La baza acestora mai stau şi cei 4-5 ani de viaţă monahală a lui Arghezi.

Experienţa ascetică, atmosfera monastică, parfumul unei culturi din alt veac, contactul cu problematica ortodoxă au determinat o reformă totală a lexicului poetic. Anii de la Mânăstirea Cernica au echivalat cu formarea spirituală a poetului, care deşi întors în “lume” poartă cu sine patima cerească.  Această experienţă se vădeşte la nivelul vocabularului impregnat cu termeni religioşi. Tema generală este raportul dintre om şi divinitate, unde Dumnezeu este “şoimul”, “visul cel frumos”, “nădejdea şi truda”, ce se ascunde într-un cer închis. Această absenţă a divinităţii fiind resimţită ca o durere: „Încerc de-o viaţă lungă să stăm un ceas la sfat / Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat”.

Uneori psalmistul apare ca un protejat al divinităţii dăruit cu har poetic, dar dorind să piară în anonimat fără slavă, iar alteori neprevăzut devine un răzvrătit, acuzându-L pe Dumnezeu de o vinovată înstrăinare  faţă de omul căruia nu i s-a mai arătat din timpurile mitice. Revolta merge uneori până la încercarea răsturnării valorilor divine, alteori psalmistul se vede ca o punte de legătură între cer şi lume, contingent şi transcendent. În confruntarea sacrului cu divinitatea are de ales între revoltă,umilinţă, niciodată însă nu va alege neutralitatea. Obosit de rugăciunea continuă acceptă şi un semn secundar al divinului, îngerul. Acest motiv sugerează puritatea sufletului, dorinţa de absolut, dorul apropierii de pământ.

Eugen Simion numeşte patru accepţiuni: religioasă, în sensul unui panteism de sorginte populară, al lucrurilor cu rost adânc; gnoseologică, divinitatea confruntându-se cu adevărul absolut ca ţintă supremă a fiinţei umane; etică, „voia de bine, frumos şi adevăr” fiind anexată aceleiaşi divinităţi, şi estetică, Dumnezeu fiind visul “din toate cel frumos”. Arghezi coboară totul spre relieful accidentat al vieţii morale,îşi corporalizează ideile, le dă un trup şi un suflet omenesc, contemplându-le abisurile ce se deschid în fiinţa lor. Unii psalmi au tentă mitică făcând aluzii biblice, iar alţii trimit spre sursa folclorică, dar în esenţă reprezintă un model de poezie filozofică şi religioasă cu implicaţii existenţialiste.

O temă bine reprezentată în poezia filosofică  este aceea a confruntării omului cu moartea. Trei atitudini mai importante se disting în poezia de acest gen: spaima de nefiinţă, de neant, întâlnită în multe poezii; acceptarea ca pe un dat firesc, în sens mioritic, a morţii atitudine  şi spaima de moarte, atenuată de gândul că omul se răscumpără prin realizările şi împlinirile sale. Poezia “Testament”, cea care deschide volumul din 1927, este una de angajare socială. Încă din volumul “Cuvinte potrivite” se întîlnesc astfel de poezii, dar reprezentativ pentru această temă este “Versuri de seara”.

Doua atitudini se pot desluşi în trăirea sentimentului de dragoste: una de reticenţă, de amânare a clipei de iubire (“Melancolie” sau “Creion”), iar cealaltă, când împlinirea iubirii este urmarită şi exprimată în ambianţa universului cosmic din care natura vegetală şi animală nu pot lipsi. Femeia apare ca mireasă sau stăpâna acestui univers, care este pătruns de prezenţa ei (“Mireasa”, “Casnicie”). Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea vieţuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar şi mai complex. Toate aceste vieţuitoare se află într-un fel de dependenţă afectivă faţă de om.

O altă temă a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mărunte şi umilă: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia să cunoască culmile limpezi ale inocenţei, să-şi consacre iubirea fiinţelor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp şi de grădină.

În volumele de poezii, întâlnim o lume: de păsări, insecte, câini, oi, pisici, rândunici, greiere, furnici, ce devin personajele de o mare gingăşie lirică.  Universul acesta mărunt gravitează mai ales în lumea gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important. Estetica urâtului  se proclamă drept una dintre cele mai şocante surse ale creaţiei de frumos din literatura română. Notele sale caracteristice sunt: diformul, caracterul amorf, dizgraţiosul, lipsa de unitate în varietate, prin dominaţia particularului, exagerarea în sens negativ, tinzând spre caricatură.

Este categoria estetică ce reflectă aspecte ale realităţii lipsite de armonie, respingătoare şi care determină un sentiment de neplăcere. Romantismul a reabilitat “urâtul” prin Victor Hugo, care cerea să se pună accent pe disproporţia între imaginea fizic urâtă şi admirabilele calităţi ale unor personaje. Urâtul nu este o categorie estetică marginală, ci devine alături de frumos un concept artistic central.

Poetul francez Charles Baudelaire consacră estetica urâtului în poemul „Un hoit”, unde relevă dizgraţiosul, hidosul chiar, în putrefacţia corpului intrat în descompunere, pentru ca să realizeze elogiul iubirii capabile să înfrunte şi dezagregarea biologică. Punctul cel mai făţiş al contactului dintre Baudelaire şi Arghezi este în amestecul macabrului cu senzualitatea. Nota esenţială a poeziei baudelairiene este viziunea morţii în groaznica descompunere a materiei. Obsesia devine mai caracteristică prin asocierea ei cu elemente pur erotice.

Moartea soseşte prin senzaţia de infinit şi de neant a oricărui sentiment absolut, dar la Baudelaire  şi Arghezi ea vine pe calea descompunerii materiale. Poetul român înţelege că trebuie să experimenteze pe cont propriu toate virtualităţile liricii moderne. Tudor Arghezi a afirmat programatic “estetica urâtului” în poemul Testament din “Cuvinte potrivite”, dar a justificat-o cu texte revelatoare abia în Flori de mucigai. Admirator şi traducător excepţional din creaţia lui Baudelaire, acesta a parafrazat titlul celebrului său volum de versuri, “Florile răului”.

Ambele sintagme poetice conţin un oximoron , în care primul termen este identic, cel al “florilor” sugerând prospeţimea, varietatea formelor şi a culorilor din universul natural vegetal; în timp ce poetul francez menţionat îi opune un termen abstract, reliefând faptul că omul este prizonier într-un univers măcinat de forţele Răului din lume, Arghezi îi asociază tot un cuvânt concret, din acelaşi regn, dar care reliefează contrariul exploziei florale: “mucigaiul” în varianta lexicală populară, este ciuperca urâtă şi rău mirositoare,dezvoltată în excrescenţe dizgraţioase văzului şi mirosului, care acoperă spaţiile închise, neaerisite, îmbibate de umiditate. Întrucât scriitorul român a evocat experienţa sa carcerală, mucegaiul devine emblema vegetală a captivităţii omului într-un univers detestabil , cu pereţii roşi de umiditate, întunecat şi sumbru, cu o atmosferă viciată de mirosuri pestilenţiale, în care urâtul evoluează spre coşmarul existenţial.

Criticii au văzut în publicarea volumului „Flori de mucigai”(1931), primul semn de maturitate artistică în creaţia poetică argheziană. Volumul înfăţişează o lume terifiantă şi agresivă, un univers , pe rând, grotesc şi tragic, în care fiinţa a abandonat masca raţiunii şi a civilizaţiei, revenind la ceea ce a fost în starea sa primară: “bestia fără conştiinţă”. Prizonier la propriu şi la figurat, Arghezi învaţă pe viu că“somnul raţiunii naşte monştri”. El creează imaginea unei umanităţi decăzute, un fel de “Azil de noapte” gorkian dislocat în proiecţii lirice: galeria tipologică este magistrală şi prin faţa cititorilor se perindă halucinaţi, androgini, dereglaţi fizic şi psihic, inşi torturaţi de ideea păcatului sau de culpa crimei şi de instincte dezlănţuite.

Lumea sa, părăsită de creaţia divină, de un Dumnezeu ascuns, de nerevelat, este lipsită de mister, lăsată în voia neantului. Fără puterea lui Dumnezeu, universul este bolnav, îngerii decad, se supun efectului temporal. Tragismul decurge  din faptul că, în perimetrul concentraţionar, omul, care se abandonează impulsurilor primare şi spiritului gregar, nediferenţiator, se dezvăluie în toată goliciunea disperării sale mute. Erosul se modifică şi el, din melancolia elegiacă în stil eminescian a primului volum, în febra fiziologică, în boala trupului, în ispita biblică şi în teroarea simţurilor. Femeia devine întruchiparea păcatului şi a unei demonii, ca-n viziunile pustnicilor.

În scenele tipice ritmului de viaţă carcerală, ideea damnării se ridică de la procesul intentat societăţii contemporane poetului la rechizitorii întregii condiţii umane, iar fauna imundă a hoţilor, criminalilor, prostituatelor, mutilaţilor şi a estropiaţilor din punct de vedere fizic ori moral se organizează într-o imagine simbolică a existenţei. Dincolo de tragism, tentaţia burlesc-fantastică nu este ocolită, viaţa închisorii oferind şi situaţii de un verism savuros, evocate narativ într-o mişcare a epicului dinspre pitorescul pur către sugestia himericului(în Pui de găi, Ucigă-l toaca). Coborâte într-un infern modern, vizând şi certe semnificaţii sociale, alături de prozele din Icoane de lemn , Poartă neagră, volumul Flori de mucegai înseamnă transpunerea unei realităţi concrete într-un imaginar demoniac.

Estetica aceasta nu  este o expresie lingvistică pur formală, o invenţie ludică, inutilă, a eului liric, ci este un reflex al realului în noul secol, având drept consecinţă o acută dramă a conştiinţei moderne, zdruncinate în fundamentele ei morale şi ontologice. Limbajul poetic se supune „esteticii urâtului” şi aduce o irupţie nemaiîntâlnită în lirica noastră , de formule argotice, de termenii populari, religioşi.

Flori de mucigai reprezintă nota cea mai pregnantă şi adecvată a personalităţii  scriitorului. Ciclul dă icoana vieţii de puşcărie , într-o serie de momente şi portrete, de un estetic neatins în literatura noastră, remarcabil şi prin adâncire psihologică şi prin originalitate crudă a expresiei inegalată.

Nu sunt înregistrate documente similare!