Simbolismul european şi românesc

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva parnasianismului,a romantismului retoric şi a naturalismului ,promovând conceptul de poezie modernă.Considerat din perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas,care în 1886,a publicat un celebru articol-manifest,”Le symbolisme”.În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolist㔺i în fruntea căreia s-a găsit poetul Stephane Mallarme.Tot atunci,Rene Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”,devenită apoi „filozofico-instrumentistă”.Alţi poeţi de orientare antiparnasiană îl considerau şef de şcoală pe Paul Verlaire;ei şi-au luat,în semn de sfidare,numele de „decadenţi”.Reprezentanţi de frunte ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud,Tristan Corbiere,Jules Laforgue.Aceşti poeti şi mulţi alţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel ,elemente ale curentului simbolist au luat naştere nu în 1886,ci mult mai devreme, cuprinzând pe toţi poeţii de orietare antiparnasiană,uniţi în efortul de a descoperi esenţa poeziei. Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea,perioadă măcinată de adânci contradicţii sociale.Pe fondul înapoierii industriale şi al unei agriculturi ce mai păstra rămăşiţe feudale,contradicţiile dintre clase se ascut.Creaţia literară de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru exprimă o stare de spirit antiburgheză.Scriitorii devin tot mai sensibili la suferinţele „dezmoştenitorilor” , ei dezvăluie exploatarea şi asuprirea,comunică exasperarea provocată de monotonia vieţii provinciale din acea vreme.Ca şi în Franţa ,simbolismul este şi la noi produsul oraşuli,el se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a epigonilor eminescieni şi a semănătorismului,cum făcea abuz de teme morale,de limbaj ţărănesc,de „ţărănism sectar”(Ovid Densusianu).Reprezentaţii curentului vor fi simbolişti şi „decadenţi”: cele două feţe ale mişcării simboliste apar,interferenţe,la Ştefan Petică,D. Anghel,Ion Minulescu,D. Iacobescu,George Bacovia.

Simbolul    Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii,iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice. Alexandru Macedonski-teoretician al simbolismului  La revista „Literatorul” 1880, Al. Macedonski deschide calea noii orientări artistice.Teoretizând simbolismul, el a dovedit totodată gust şi simpatii pentru mai toate celelalte curente literare cu caracter novator.Adordând, înainte de 1880,problema artei romantice şi a celei simboliste,Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură,pe care le transmite apoi în formulări inedite;poezia îi apare ca o revărsare a sentimnetului.Poetul accentua,astfel,latura romantică a poeziei.După 1890,în „Arta versurilor”,el relevă faptul că poezia are o muzică interioară,care este altceva decât muzicalitatea prozodică.Ideea va fi reluată în „Poezia viitorului”(1892) ,în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine,”formă şi muzică”.Originea ei     s-ar găsi în misterul universal.Poezia ar avea „o logică proprie”,ea „tinde să se deosebească de proză,creându-şi un limbaj al ei propriu”.Alteori,susţine că poezia nu are o legătură directă cu cugetarea:”domeniul poeziei este dar departe de a fi al cugetării.El este al imaginaţiunii”.Într-un alt articol ”Despre poemă”,relevă că a fi poet înseamnă a simţi:poezia să deştepte cugetarea,nu să fie ea însăşi cugetare. Macedonski pledează pentru sinteza lirică şi,poema trebuind să cuprindă stări spirituale-limită,să fie „însăşi inima omului”.Iată-l deci pe poet optând pentru adevărata poezie;aşa se explică rezervele pe care le va manifesta în momentul când simbolismul devine,în parte,extremist şi decadent.După Macedonski,”decadenţa nu ţine seama de principiile fundamentale ale naturii omeneşti şi ale naturii înconjurătoare”(Decadentismul).După 1900,Macedonski îl va critica pe Mallarme pentru obscuritate în poezie,astfel că cel care a încercat să explice simbolismul , deschizându-i porţile „simbolismul este numele modului de a se exprima prin imagini,spre a da naştere,cu ajutorul lor,ideii”,spre bătrâneţe vorbeşte despre echilibrul clasic,considerând simbolismul „livresc şi mimetic”.

Teme şi motive simboliste  În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în ultima analiză,o atitudine noncoformistă,de inaderenţă la o lume prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la proza de damant,destănuie starea de „spleen”,de solitudine,”nevroze”susţinute de o întreagă recuzită caracteristică simbolismului,care voalează suportul imediat al acestor stări,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţă de societate rezultă din felul în care se reflectă în versuri-indirect-condiţia poetului şi a poeziei.Conflictul cu societatea poete exista în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el se manifestă făţiş,efectul artistic fiind ieşirea din simbolism:totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se autoînfăţişează ca suflete obosite,deprimate(D. Iacobescu),pentru că poezia este plătită cu bulgări de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen:”Sunt obosit , Doamne,şi putred ca un veac/Ce,îngrăşat cu aur,cu fard şi cu minciună,Tânjeşte melancolic şi-aşteaptăsă apună,/Simţinâd că-l stăpâneşte o boală fără leac”(D. Iacobescu).Apare şi ideea de geniu trist,închis „în cerc barbar şi fără sentiment”(G. Bacovia). Traian Demetrescu este un poet al proletariatului,Mihai săulescu va prevesti, justiţiar,transformarea socială;copiii îşi pierd copilăria din cauza mizeriei,în poezia lui Emil Isac,iar Bacovia exprimă dorul „de vremuri mari”.Serenada muncitorului izovăşte din starea de nelinişte a filozofului proletar,care va cânta „Serenada cea din urmă”,în credinţa împlinirii idealului de libertate.Poezia lui Bacovia conţine accente de protest şi ironie,din ipostaza unui damnat,sau,în tonalitate de imn,împlică accente luminoase şi optimiste:”Să mai surâd numai o clipă,/Sculaţi ai muncii proletari”. Motivul singurătăţii descinde din romantism.În simbolism el îşi pierde grandoarea,nu este clamat,devine elegiac şi intim.Ştefan Petică îi dă o dimensiune tragică:”Bătui la porţile străine,/Şi-nchise poeţile-au rămas”.Nota de singurătate este îmbogăţită cu melancolia tăcerii,cu gesturi nehotărâte,cu tristeţi apăsătoare,la D. Anghel.Bacovia se simte pribeag pe pământ,odaia îl sufocă precum sicriul.O cauză a exvitabilităţii şi a agitaţiei este starea de gol în care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite:”Eu stau,şi mă duc şi mă-ntorc”,”Stau singur în cavou”, ”Singur,singur.singur”,”Eu singur cu umbra”.Efectul singurătăţii este melancolia şi spleen-ul,”Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote). În poezia europeană,Maeterlinck este cel care a cultivat cu mai multă perseverenţă misterul.La noi,acesta apare mai mult în latura psihologică,enunţat ca la D. Anghel şi Şt.O. Iosif,sau exterior,ca în declamaţiile retorice ale lui I. Minulescu.

Evadările,tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri misterioase, într-o imagistică imprecisă,costituie o adevărată categorie tematică în simbolismul românesc.Reprezentativ în acest sens este I. Minulescu,poet al marilor plecări,cu obsesia exotismului,atracţia către zonele sudului,tropicale sau extrem-orientale,cu vegetaţii luxuriante. Natura Spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau decor. Astfel, parcul, grădina, statuiile,orizonturile marine sunt prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să dezvăluie „corespondenţele”din natură.Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti,în sensul estompării contururilor sub impresia luminii.Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective;tonul unora este însă explicativ:Şt. Petică mărturiseşte că,aşa cum se stinge seninul zilei „aşa pierit-a căldura altor zile bune” Davidescu,în „Inscripţii”,Iacobescu,în „Quasi”,evocă amurgul pe fluviu,Elena Farago cântă „şoaptele amurgului”.Bacovia devine un „liric al culorilor”,audiţiile lui sunt colorate(sinestezie).Natura lui Bacovia este parent statică,însă în realitate toamna plânsul,golul,somnul,frigul,căldura,râsul,ploaia se mişcă întocmai fiinţelor vii.Culorile domunante sunt senuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;roşul,violetul, galbenul,expresii ale stărilor anxioase.Ploaia şi toamna îi strivesc sensibilitatea.

Motivul ploii- începând cu Macedonski(„Cântecul ploaiei”)-şi al toamnei apare la toţi simboliştii.Critica a semnalat ecouri eminesciene în poezia toamnei.Sonetele lui Eminescu în care toamna constituie peilej de aduceri-aminte,într-o lumină sură,filtrată de soare,se prelungesc în poezia lui Al. Petroff,Tr. Demetrescu,Şt. Petică: „O,lasă toamna care piere/Graiul dulcilor poveşte”.La Ion Pilat apra,în poezia toamnei,trecutul,iubirea pierdută,dar şi bogatul rod al toamnei, perceput vizual şi olfactiv.Poezia toamnei va excela însă în lirica bacoviană,copleşind întregul univers ”Lacustră”. În poezia de dragoste,Bacovia păstrează ecouri eminesciene sau,gesticulând,râsul se amestecă cu plânsul;alcoolul,tremurul,suspiciunea,spaima,nevoia de ocrotire îşi fac loc pe rând:”Deschide,dă drumul,adorato,/Cu crengi şi foi uscate am venit”, ”Ascultă,tu,bine iubito,/Nu plânge şi nu-ţi fie teamă,/Ascultă,cum greu,din adâncuri,/Pământul la dânsul ne cheamă”.Este subliniată latura intimistă a poeziei de dragoste,prin prezenţa obiectelor-întâlnită mai întâi la Macedonski şi cultivată mai apoi de D. Anghel,N. Davidescu,I. Pilat,I. Minulescu.Apar, astfel, odaia, tablourile ,scrinul,biblioteca.Pe Bacovia,interiorul camerei îi apasă:lampa afumată,hârtiile de scris,fotoliile şi soba se subordonează unei anumite stări:”şi mână fotoliul spre sobă,/La horn să ascult vijelia,/Sau zilele mele totuna-/Aş vrea să le-nvăt simfonia.// Mai spune s-aducă şi ceaiul/Şi vino şi tu mai aproape,/Citeşte-mi ceva de la poluri,/Şi ningă…zăpada ne-ngroape”.Focul,ceaiul şi lampa apar paralel cu sentimentul căderii zăpezii,sentimentul de sfârşit de lume.Senzaţia de căldură este asociată cu dimensiunea temporală care aduce „sentimentul morţii”Îînconjurat de lumină şi alb,poetul exclamă:”E ziua şi ce întuneric!”.Spre deosebire de Bacovia,Minulescu vine cu o poză „juvenilă de incorigibil sentimental”,uşor superficial:”tu crezi c-a fost iubire-adevărată,/Eu cred c-a fost o scurtă nebunie”.

Nu sunt înregistrate documente similare!