O scrisoare pierdută – IL Caragiale

Comedia este specia genului dramatic în care sunt înfăţişate personaje, moravuri sociale, situaţii neaşteptate, într-un mod în care stârneşte râsul, având întotdeauna un final comic fericit.

Caragiale a adus teatrului şi prozei româneşti o strălucire deosebită, în acelaşi timp în care, prin Eminescu, poezia română cunoştea nivelul cel mai înalt.

Toate cele patru comedii ale lui Caragiale îşi extrag substanţa comică din evidenţierea contrastelor caracteristice parvenirii.

„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri sociale, politice, familiale, ilustrate prin comportamentul unor personaje aflate în conflict. Capodoperă a dramaturgiei naţionale, comedia a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1884.

Tema operei o constituie dezvăluirea vieţii publice şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o dorinţă puternică de parvenire. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţă, se armonizează în final, ceea ce subliniază ridicolul situaţiei.

Fiind o specie a genului dramatic, scriitorul nu povesteşte faptele, acestea desfăşurându-se în faţa spectatorului. Textul dramatic este o succesiune dinamică de replici, monolog şi indicaţii scenice. Acestea din urmă constituie intervenţia autorului în text.

Piesa „O scrisoare pierdută” este compusă din patru acte, fiecare din ele cuprinzând câte un număr de scene. Unitatea dintre ele este susţinută atât la nivelul subiectului, cât şi al personajelor.

În comedie, spaţiul şi timpul sunt concentrate. Astfel, acţiunea se desfăşoară în capitala unui judeţ de munte, numele localităţii nefiind specificat. Situaţia poate fi generalizată, în timpul unei agitate campanii electorale. Aici are loc conflictul dintre ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, „din opoziţie”, care aspiră spre carieră politică şi grupul fruntaş al conducerii locale, prefectul Ştefan Tipătescu şi „prezidentul” Zaharia Trahanache.

Pierderea unei scrisori de amor pe care prefectul Tipătescu i-o adresase soţiei lui Trahanache, Zoe, constituie intriga operei. Dornic de parvenire, Caţavencu recurge la şantaj pentru a obţine candidatura, instrumentul acestuia fiind tocmai scrisoarea. Pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de şa acesta de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe şi, de teama de a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra lui Tipătescu şi Trahanache, smulgându-le promisiunea candidaturii lui Caţavencu.

Când totul părea hotărât şi rezolvat, pe lista candidaţilor este trecut, din ordinul autorităţilor de la centru, un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache.

Conflictul fundamental al acţiunii, lupta pentru putere, se completează astfel cu unele conflicte secundare: iritarea cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, ce se teme de trădare, cât şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele lui Dandanache.

Acumulările conflictuale ating punctul culminant la adunarea electorală din actul al treilea. Acum Farfuridi şi Caţavencu îşi ţin discursurile. Totul degenerează într-un scandal, pus la cale de poliţaiul Pristanda. În teribila încăierare, Caţavencu îşi pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea, devenind astfel inofensiv.

Rezolvarea situaţiei se întâmplă în actul al IV-lea. Dandanache îşi dezvăluie strategia politică, absolut asemănătoare cu cea a lui Caţavencu. El este ales în „unanimitate”. Nae Caţavencu ţine un discurs sforăitor şi se îmbrăţişează cu vechii adversari. Atmosfera este mascaradă, accentuată şi de muzica săltăreaţă condusă de Pristanda.

Ca specie a genului dramatic, comedia este remarcabilă prin arta compoziţiei. Tehnica este cea a amplificării treptate a conflictului iniţial realizată prin trei procedee: repetiţie, evoluţia inversă şi interferenţa intereselor personajelor aflate în conflict.

Repetiţia se realizează prin intrările succesive ale cetăţeanului turmentat care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că nu aduce scrisoare găsită.

Evoluţia finală a intereselor personajelor se explică prin împăcarea situaţiei, fiecare fiind satisfăcut de acordul la care s-a ajuns, asigurând comicul de neegalat al piesei.

Personajele textului dramatic comunică şi se comunică prin intermediul dialogului şi monologului.

Prin personajele comediei, Caragiale a creat diverse tipuri umane, fiecare având o trăsătură de caracter dominantă. Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic: prin acţiune, gesturi, atitudini, prin intermediul celorlalte personaje (Trahanache îl caracterizează pe Tipătescu, Pristanda pe Caţavencu), prin limbaj şi prin nume.

Astfel „venerabilul neica Zaharia”, preşedintele atâtor „comitete şi comiţii”, e tipul ticăitului. Îi invită pe toţi să aibă „puţintică răbdare”. Numele lui sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, este junele-prim şi face parte din galeria personajelor „serioase”.

Zoe Trahanache este un personaj feminin bine conturat, cu o personalitate puternică, care luptă pentru salvarea aparenţelor.

Nae Caţavencu este tipul demagogului, al ambiţiosului care doreşte să parvină prin orice mijloace. Pentru Zoe e „un mişel”, apoi „om cuminte”; pentru Tipătescu „infam”, „mizerabil”, „canalie”; pentru Pristanda „mare pişicher”.

Dandanache este prostul ticălos, al cărui nume este de un comic irezistibil „Agamiţă Dandanache”.

Cuplul Farfuridi-Brânzovenescu stârneşte râsul prin numele cu rezonanţe culinare. Primul este demagogul, prostul fudul, iar celălalt, fire domoală, este un ecou al lui Farfuridi.

Pristanda este tipul omului slugarnic, iar cetăţeanul turmentat este omul naiv, simplu.

Specific comediei este faptul că întâmplările sunt prezentate în registrul comic. Sursele comicului sunt variate. Există un comic de situaţie, rezultat din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor cupluri inedite: Farfuridi-Brânzovenescu sau triunghiul conjugal: Zoe-Tipătescu-Trahanache.

Comicul de caracter există prin caracterele comice: demagogul, fudulul, prostul fudul, păcălitorul păcălit, lăudărosul. Comicul de limbaj este cu adevărat remarcabil. Ticurile verbale: „aveţi puţintică răbdare, stimabile”, „Mă-nţelegi”, „Daţi-mi voie”, utilizate de Trahanache sau Farfuridi, alăturarea unor termeni opuşi, des utilizaţi „curat murdar” de către Pristanda, modul de adresare al lui Dandanache: „neicuşorule”, „puicuşorule”, provoacă râsul şi devin mijloace de caracterizare a personajelor.

Incultura personajelor este redată prin deformări de cuvinte: „famelie”, „bampir”, „andrisant”; prin contradicţie de termeni: „lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”; prin nonsens: „Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”.

Numele personajelor constituie o altă sursă a comicului. Dandanache, derivat de la „dandana” indică un personaj ridicol; Caţavencu vine de la „caţă”, sugerând demagogul care dă din gură; Pristanda, nume luat de la un joc moldovenesc, sugerează pasul bătut pe loc, fără folos.

Geniul comic al celui mai mare dramaturg român este profund şi original.

„Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură”, exprimând în fiecare situaţie universabilul şi repetabilul.

Pentru că în această operă literară regăsim trăsăturile caracteristice comediei, putem afirma apartenenţa ei la această specie literară.

Nu sunt înregistrate documente similare!